„E despre domesticirea unei bestii... împietrind expresii şi trăiri în ea”

-interviu cu sculptorul Elena Ilash-

Ce-i drept, aveam un prieten comun, în care amândoi aveam încredere, regizorul Radu Dinulescu. Eu căutam un grup de sculptori, Elena îşi dorea să participle la un simpozion de sculptură. Habar n-aveam că este una dintre femeile care au doctorat în arte plastic. Cu atât mai puţin habar aveam de câtă dârzenie e în stare. Un an am tot vorbit la telefon. Două solicitări de finanţare pentru acelaşi proiect le-am pierdut la diferenţă de câteva puncte. A avut răbdare. Apoi m-a surprins prin atenţia acordată amănuntelor. Oricât i-aş fi povestit eu despre pietrele de la Ineu, tot a trebuit să le vadă înainte să începem proiectul. Pe scurt, ca în orice performanţă, a venit prima şi a plecat ultima din tabăra de sculptură.

-Deşi Ineul e un oraş mic, ai stârnit un val de admiraţie printre locuitorii care te vedeau cum intrii în calcarul milenar cu rotopercutorul, sau cu dalta, sau cu polizorul. Nu înţelegeau cum de poate fi spartă cutuma despre sensibilitatea femeii, care nu se poate întâlni cu brutalitatea pietrei. Abia la final, când ţi-au văzut lucrarea au înţeles că sensibilitatea se poate dăltui într-o piatră. De ce ai ales sculptura?

E.I.- Acesta e cea mai frecventă întrebare la care răspund în interviuri. Și răspund de fiecare dată altfel descoperind după fiecare experiență, așa cum a fost și cea din simpozionul de la Ineu, o altă fațetă a aceleiași monede. Iar în societatea anilor 2021 poate chiar un subiect tabu, încă. Am ales sculptura nu ca meserie, ci ca asumare a unui gest creator. Un gest de anvergură în care se lucrează cu inteligența și cu rezistența materiei. În care supunerea materiei e scopul principal, metamorfozând-o în ideea pe care o dorești a fi transpusă. E despre domesticirea unei bestii și intenția de a o transforma în ceva frumos, în expreia unei emoții, într-o formă cu semnificație, în forma-simbol, împietrind expresii și trăiri în ea.

-Orice operă de artă transmite cel puţin un mesaj, îmbrăcat în trăirile artistului. Tu ai îmbrăcat piatra într-o filosofie. Ai găsit piatra pe care o căutai sau ai simţit că ea îţi transmite ceva când ai venit să o vezi?

E.I.- Da, am avut o revelație, o idee, o machetă care trebuia să ’’se încadreze’’ și mai apoi să ’’se invească’’din piatra aleasă. Piatra aceasta a fost a treia mea opţiune, cea care a fost cel mai greu de mutat, de așezat pe poziție, ea a fost cea care mi-a stârnit într-adevăr interesul și care a răspuns ca proporție pentru compoziția formei pe care urma sa o fac. Mi-a plăcut ’’îndărătnicia’’ cu care greu s-a lasat mişcată. Era salbatică… La fel de greu a fost şi să o abordez, în prima săptamană când am început să o lucrez și cînd ’’am intrat’’ în ea. Dar toate acestea fac parte din procesul pe care atât de frumos Heidegger îl denumea ’’scoaterea din ascundere’’ adică fenomenologia secretului fiind… ceva închis, ceva acoperit și ceva ascuns. Asemenea e și când lucrezi la o piatră, un volum. E despre un dialog al forțelor implicate, o negociere a dispoziției forței pe suprafață, despre amprentare. Si mult mai mult de atât…

-În viaţa de zi cu zi eşti în lumea păpuşilor şi a marionetelor, a teatrului creat de ele. Ce cauţi în sculptură?

E.I.- Eu stiu ce caut în sculptură, dar nu e o întrebare la care să răspund aici, acum. Voi încerca un scurt răspuns și nu neaparat legat de activitatea mea ca scenograf. Întâi de toate sunt artist. Scenografia a apărut ca un joc de a crea caractere și expresii de măști, marionete, costume, joc cu spațiul cu fantezia…Sculptura e ’’sistemul meu nervos’’ aș zice. Restul sunt experimente, experiențe adiacente. Folosesc de asemenea în instalațiile de sculptură pe care le creez tehnici de butaforie din teatru. Însăși expozițiile mele au un uşor aspect scenografic, teatral. De ce nu?

-Ai un mesaj criptat pe spatele sculpturii. Ce transmite?

E.I.- Pe toate fațetele lucrării sunt mesaje. Asta a și fost punctul de plecare în a decora și completa compoziția. Sunt cuvinte care descriu, care îndeamnă, care trimit spre a medita asupra condiției noastre ca ființe. Piatra a stat, a așteptat 33 de ani în original, cum a fost scoasă din carieră, un bloc de calcar pana în 2021. Astfel că am simțit să adaug pe spatele lucrării, am ales un mic element grafic legat de anul 2021, anul creării lucrării și am adaugat anul 2054 adica alti 33 de ani care se vor așterne peste piatră, făcând un arc în timp. Celelalte mesaje sunt o invitație clară pentru oricine să fie parcurse și înțelese în limbaj și percepție proprie.

Ovidiu Balint